Indicatii

Deci, ca sa stim clar ce avem de facut…

Amagire

          Ce faci cand constientizezi propria minciuna pe care ai creat-o si ai hranit-o pana la momentul in care ai ajuns  s-o simti, s-o respiri, sa crezi in ea ca si cum ar fi realitate? Ce faci cand ii realizezi desertaciunea, cand simti ca te prabusesti in gol fara oprire, ca totul se invarte si ca ai pierdut controlul din nou? Ca nu te mai poti increde in propria persoana?

          Constientizezi ca te-ai inchis de buna voie intr-un glob de sticla din dorinta de a te proteja si de a invalui in uitare tot ce-ti facea rau. Si apoi, in fortareata asta pe care ti-ai creat-o apare o fisura, iar globul tau se mistuie ca si cum n-a existat vreodata. Si privesti in jur cu dezorientare si nu intelegi. Totusi, ce s-a intamplat… unde mi-a disparut puterea, nepasarea, dulcea si amara indiferenta… unde ma aflu? Pentru Dumnezeu, am calatorit in timp, m-am intors in trecut??? Si din nou… Iar tu?

          Se spune ca inveti din propriile greseli mai mult decat din cele mai sincere si binevoitoare povete… Cum se face ca eu nu pot face asta? De ce pe tine, cea mai mare greseala a mea nu te pot arunca intr-un colt prafuit al uitarii? De ce revii mereu? De ce si cum mi-ai creat dependenta, om rau? Tu esti viciul meu, drogul care ma hraneste, ma doboara si ma trezeste la viata din nou, ca mai apoi sa ma sece de putere. Iar si iar si iar…

          Om sucit, raspunde-mi la o intrebare. De ce e atat de dulce ceva ce te omoara?

Una calda, una rece

          Am avut si noi aseara un mic moment de glorie, un motiv sa ne simtim bine in pielea noastra. Antrenorul Mircea Lucescu a castigat Cupa UEFA cu Sahtior Donetk. Un motiv de mandrie chiar si pentru cei mai putin microbisti: primul antrenor roman care castiga Cupa UEFA.

         Dar… a inceput o noua zi si ne-am trezit la realitate. Momentul de mandrie a fost de scurta durata si a fost inlocuit de frustrare si de furie. Titlu de mare angajament in presa italiana: „Lucescu, tiganul roman, duce Cupa UEFA in Ucraina”. Oare e chiar atat de greu de inteles si de acceptat ca generalizarea nu este un mod sanatos de a privi lucrurile, ca sa nu mai spunem ca este total lipsit de logica si obiectivitate? Mai este oare cazul sa subliniem ca daca toti tiganii ar fi fost asemenea lui Lucescu, etnia rroma ar fi iubita si apreciata pretutindeni? Chiar trebuie minimalizate si batjocorite munca si meritele unui om numai pentru faptul ca se trage dintr-o tara ce nu este pe placul unor jurnalisti rasisti si ingusti?

          Mie una, mi-a placut ce am vazut aseara la televizor. Mi-a placut ca am vazut steagul Romaniei pe podiumul de premiere, mi-a placut sa vad un roman ce e mandru cu originea lui.

          Poate asa (e un „poate” in care nici eu nu prea cred) se mai trezeste lumea la realitate si constientizeaza ca nu suntem un popor format numai din „Mailati”, ca nu traim in bananieri, ca a ajuns si la noi curentul electric, ca stim sa folosim tacamurile la masa, ca frecventam forme de invatamant superior, ca unii dintre noi au realizari la care cei ce ne blameaza pot doar sa viseze etc.

Autoanaliza

Cand am inceput sa scriu pe blog, eram convinsa ca voi scrie mult, mult mai mult. Acum, parcurgandu-mi „capodoperele”, realizez ca n-am reusit ce mi-am propus nici macar pe sfert. Fara a avea pretentia ca am inventat roata sau ca detin adevarul absolut, as fi avut probabil ceva mai multe de spus/scris.

Probabil a primat autocenzura, ratiunea de supravietuire. Sau poate sursele mele de inspiratie…m-au tradat. Nu m-au parasit, nu, imi sunt la fel de aproape ca intotdeauna, dar privind in jur, am senzatia ca pur si simplu nu mai merita efortul. Traim intr-o lume nebuna, nebuna. Principiile si morala sunt doar niste cuvinte prafuite in DEX. Ne croim drumul prin ipocrizie, minciuna, zambete false, ne vindem ieftin, suntem autosuficienti.

Da, momentan am ramas fara benzina. In „pana prostului”, mai pe romaneste. Dar… trece si asta! Toate trec!

La urma urmei, si tradarea asta a surselor mele de inspiratie ar fi un subiect bun. Dar nu acum… poate intr-o luna, doua, sapte, noua. Prietenii stiu de ce!

La multi ani, iubitul meu!

 

As vrea… as vrea sa te scot din intunericul in care traiesti, as vrea sa-ti daruiesc putere sa atingi infinitul, as vrea sa ne plimbam pe sub cascade de stele, as vrea sa te vad zambind soarelui, facandu-l sa rasara, as vrea sa te iau in palatul viselor mele.

Valentine’s Day sucks!

 

Nu stiu, zau, eu chiar nu pot intelege ce e cu toata nebunia asta creata in jurul zilei de 14 februarie! De unde entuziasmul asta nebun de a celebra o sarbatoare ce nu e a noastra? De cand tot ce vine de afara este in mod negresit mai bun decat ce avem noi impamantenit prin traditii si obiceiuri vechi de atata si atata vreme? De cand ne-am americanizat asa de tare?

Sarbatorim de la o vreme cu mare frenezie si Valentine’s Day si Halloween (astept cu o totala lipsa de entuziasm sa vad pe cand ne vom aduna cu familia in jurul mesei pentru a sarbatori si Ziua Recunostintei)… ce semnificatie au toate astea pentru noi, pana la urma? Si daca te apuci sa intrebi pe vreunul din bezmeticii astia care sunt cuprinsi de febra ”zilei indragostitilor” cand se sarbatoreste Dragobetele, primesti nu raspuns ceva de genul ”habar n-am”, ”nu ma intereseaza”, asta dupa ce in prealabil te priveste cu ochi straini si goi, intrebandu-se in sinea lui ce naiba e aia Dragobete.

Blazare

 

Am facut in ultima vreme o analiza a unor persoane din jurul meu. Poate ca „analiza” nu este cel mai fericit termen. Sa zicem ca am stat si am privit ca un simplu spectator  viata unor persoane dragi mie, fara sa ma implic, fara a avea un comentariu de facut pe moment. Ce am vazut? Blazare. Si m-am revoltat. De ce?

Scrisoare pentru Mos Craciun

Am fost cumintica…si uneori nu prea anul asta. Dar pentru toate momentele mele de cumintenie, te astept cu nerabdare de demuuult, tocmai de anul trecut, de cand ai venit ultima oara. Si, zau, Mosule, ca merit sa-mi indeplinesti toate dorintele. Nu-ti cer lucruri materiale, pe astea mi le pot obtine si singura si nu necesita vreo minune. Imi doresc, in schimb urmatoarele:

Nebuloasa uninominalului

Mda… maine cica mergem sa votam. Cati ne vom prezenta la vot e greu de spus, iar previziunile nu sunt imbucuratoare deloc.

Am vrut uninominal, acum il avem. Marea majoritate n-are habar ce-i uninominalul asta, multi dintre cei pe care i-am intrebat n-au nici cea mai vaga idee cine sunt candidatii din colegiul lor, iar campania a fost ca si inexistenta (ma rog, asta daca nu luam in calcul bataile parte-n parte intre simpatizanti, porcii impartiti prin diverse comune, atacurile la imagine, vandalizarea afiselor, paharele de apa aruncate in fata adversarilor politici in emisiuni televizate si alte aspecte specifice modului unic de a face politica pe care noi, romanii il avem). Si, in plus, minivacanta asta de 1 Decembrie nu face altceva decat sa sporeasca masiv absenteismul la vot si sa aglomereze in acelasi timp, partiile din statiunile montane. De ce? Pentru ca nu ne pasa, nu ne intereseaza… lasa sa aleaga altii, eu ma duc sa ma relaxez, ce-mi pasa mie, am eu ceva de castigat din toata treaba asta… Urata atitudine… Din pacate, am auzit-o deja de atatea ori incat mi-e lehamite…

Yes, we can!

 

In America s-a rescris istoria.

Si mi se pare pur si simplu extraordinar felul in care Barack Obama a castigat, uriasul impact pe care l-a avut intr-o tara in care rasismul este inca o forta.

Un om cu o charisma iesita din comun si cu o campanie stralucita, ce face sa se rescrie regulile si strategiile unei campanii electorale. Mi se pare o lectie de bun-simt si de POLITICA in adevaratul sens al cuvantului, felul in care a stiut sa-si prezinte programul si promisiunile in fata unei natiuni aflate in plina criza.

Te iubesc si ma urasc pentru asta…

 

Sa fie dragoste? Sa fie oare o iluzie? In clipa de fata, inca nu ma pot decide…Cum numesti ceva ce te seaca de putere, de speranta, te lasa fara grai si fara vlaga si incet-incet iti sfasie inima, vointa si mandria? Privesc in jur cu nepasare, imi simt sufletul pustiit… Imi simt gandurile cum alearga innebunite, bezmetice, in cautarea unui echilibru cat de fragil… Ma doare fiecare milimetru al fiintei mele, dintr-o data ea a devenit cea mai mare povara a mea… Caut cu infrigurare o urma cat de mica de speranta din care sa imi iau puterea de a ridica privirea si de a pasi inainte. Dar nu gasesc… caci si ultima farama de speranta mi-ai luat-o si mi-ai ucis-o cu o indiferenta cruda…

Si… a fost Stefan Iordache…

Actor de exceptie, roman de geniu, impovarat de talent, voce inconfundabila, figura dumnezeiasca…

Cuvintele sunt prea mici si fara valoare…

Multumim, maestre, pentru TOT…

…

          „Nu trebuie sa bei toata apa marii ca sa-ti dai seama ca este sarata”

          Un enunt foarte corect de altfel…

          La fel de corect cum e si faptul ca nu trebuie sa te astept o viata ca sa-mi dau seama ca tu nu te vei intoarce…

O iubire dulce amaruie…

 

Conform caror principii se aloca dreptul la fericire? Pe ce considerente se arata Dumnezeu atat de nedrept dandu-i altei femei iubirea barbatului pe care eu il iubesc cu toata fiinta? Si cand se intampla asa, unde ar trebui sa caut puterea sa ma impac cu situatia si sa merg mai departe, sa ingrop in uitare tot ce a fost, astfel incat sa nu mai doara fiecare minut care trece fara el? Ce ar trebui sa fac in momentul in care nu mai gasesc suficienta speranta in mine sa mai lupt, sa mai astept? Cum ar trebui sa fac sa opresc durerea? Cum sa fac sa se astearna uitarea peste singura persoana care ma face intr-adevar sa simt ca traiesc? Cum, cand deja am incercat orice si nimic nu merge?